ION HORIA HORĂSCU – „Am fost catalogat ca «nebun», la câte proiecte am dus la capăt”

image_pdfimage_print

ION HORIA HORĂSCU – „Am fost catalogat ca «nebun», la câte proiecte am dus la capăt” ION HORIA HORĂSCU – „Am fost catalogat ca «nebun», la câte proiecte am dus la capăt” Un primar de 5 stele – Comuna Prundeni, judeţul Vâlcea Sunt doar 58 de primari în România care au reuşit să fie aleşi de cinci ori în fruntea co­mu­nelor lor. Printre ei se numără şi Ion Ho­ria Horăscu, primarul comunei Prundeni din judeţul Vâlcea. În februarie recent, la Bucureşti, ministrul Finanţelor i-a înmânat diploma de excelenţă şi pla­cheta „Primar de 5 stele”, ca răsplată a meritelor im­por­tante şi în semn de apreciere deosebită pentru alegerea de cinci ori în funcţie. De profesie, Horăscu este om de afaceri şi jurnalist, preşedinte fondator al postului de radio „Horion” din Craiova, dar pare mai degrabă un apostol rural, dedicat cu „arme şi bagaje” vieţii comunei sale, aflată în apropierea oraşului Drăgăşani. Intrând la primărie în 1996, a văzut că sunt multe de făcut, dar mai ales că banii erau cheltuiţi ineficient, după tipare vechi, anchilozate, care abia asigurau supravieţuirea administraţiei. De dezvoltare nici nu putea fi vorba. Comuna era plină de navetişti, dar, în scurt timp, n-au mai fost nici aceştia, deoarece fabricile din Drăgăşaniul vecin au fost închise pentru tot­deauna..

 

 

. Horăscu s-a trezit şef peste o aşezare plină de şomeri. În vistieria comunală abia dacă intrau atâţia bani cât să ţină pe linia de plutire serviciul so­cial, ajutoarele pentru săracii care se înmulţeau. As­tăzi, vremurile de amar par îndepărtate. Prundeni a ajuns una dintre cele mai moderne localităţi rurale din România. Au răsărit vile de bun gust, „spaniolii” şi „italienii” din sat îşi pregătesc întoarcerea la vatră, primarului îi tresaltă tricolorul pe piept tot mai des, oficiază iarăşi căsătorii, ca în urmă cu 20 de ani. Vă propun să-l cunoaştem, poate veţi ajunge în vara asta la Prundeni, sunt multe de vizitat în zonă. „Am vrut să fiu un altfel de primar” – Sunteţi singurul primar pe care l-am auzit spunând: „Nu mai ştim ce proiecte să trimitem la UE”. Chiar s-a umplut sacul cu bani gratuiţi? – Avem peste 35 de proiecte finanţate, finalizate sau în curs de finalizare, la nivelul comunei Prundeni. Asta, şi pentru faptul că „primăresc” consecutiv de vreo 19 ani şi ceva, adică fa­ceţi socoteala: sunt pri­mar la al 5-lea mandat. Pro­iectele au vizat toate aspec­tele co­mu­­nităţii, de la infra­struc­tură, educaţie, cultură, social, la gaze, canal, apă curentă etc. Cu o ambiţie aproape ire­ală, cum spunea un repor­ter, cu dorinţa de a face cât mai repede şi cât mai mult, am ajuns să fiu numit când „un primar bolnav de pro­iecte”, când „un devorator de proiecte”. Dar câte nu mi s-au spus…. Am vrut să fiu un altfel de primar, cu o altfel de ad­ministraţie… Îmi place să mă laud cu o admi­nistraţie de tip „ergonomic”, potrivită şi acceptată de tot să­tea­nul. – Cum aţi reuşit să învingeţi barierele de care se plâng cei mai mulţi dintre primari atunci când încearcă să atragă bani europeni? Cum de nu v-aţi lăsat descurajat de cumplita birocraţie? – Nu vreau să-mi mai amintesc… Documentaţie stufoasă, avize – unele inutile, drumuri multe la „re­giu­ne”, la ministere, la… la… . Nu despre asta este vor­ba. Atunci când tu ştii nevoile comunităţii, obli­ga­toriu intri în jocurile birocraţiei. Sabia lui Damocles a birocraţilor se numeşte neîncredere. Ei nu au în­credere în tine, ca solicitant de fonduri. Eşti catalogat din prima un „fentangist”, un „speculant” de fonduri europene. Realitatea s-a dovedit a fi alta. Primarii, ca ordonatori principali de credite, au toată res­pon­sabilitatea semnăturii. Până acum, pentru a beneficia de aceste fonduri, trebuia să fi fost un om cu mult cu­raj, şi nici aşa nu era bine. Am fost catalogat, fără menajamente, un „nebun”, la câte proiecte am dus la capăt… Şi asta nu este totul… Scriere de proiecte, eva­luare, licitaţii, implementare, grijă mare cu construc­torul, recepţie… Ca să nu mai spun de monitorizare. Dar nu m-am speriat… – Asta ar dori să ştie şi alţii: de ce nu v-aţi spe­riat? Care este reţeta dv. secretă? – Şansa mea a fost că provin din lumea scrisului. Gazetar fiind, am colindat ţara şi am văzut multe, şi bune, şi rele. Gândul meu a fost cum să aducem anormalul la normal, şi încă de la început, de fapt de prin 2000, când s-au lansat primele măsuri de finan­ţare europeană (SAPARD – de exemplu), m-am apu­cat de scris. De fapt, mi-am format o echipă de vreo 8 tineri, ce lucrau în primărie, şi fiecare, pe măsura pregătirii, lucra la câte un capitol, iar apoi compilaţia o făceam eu. Primul proiect depus a fost şi primul acceptat, apoi a urmat ambiţia şi, uite-aşa, din proiect în proiect, am tot investit în comună. Evident că ele au fost rodul consultărilor cu cetăţenii. Au fost nu­meroase training-uri, specializări ale echipei de pro­iecte. Nu am fost invidiaţi de nici un coleg de-al meu, primar în zonă, pentru că au accesat şi ei proiecte, s-au luat la întrecere cu noi. Ba, mai mult, cu mulţi am înfiinţat asociaţii de dezvoltare intercomunitară (ADI-uri), prin care am accesat fonduri împreună. Multora le-am asigurat consultanţa pe această problemă, pentru că am fost şi sunt o persoană deschisă, n-am ţinut să avem noi, la Prundeni, o reţetă secretă, ci am împărtăşit-o tuturor, în cadrul Asociaţiei Comunelor din România. „Atâta timp cât ştii să drămuieşti banul public în folosul comunităţii, nu au ce defecte să-ţi găsească” – Cu toate acestea, după trei-patru experienţe, mulţi primari s-au lăsat păgubaşi, s-au temut să meargă mai departe, în timp ce miliarde de euro au făcut „mucegai” în seifurile Băncii Centrale Euro­pene, în aşteptarea proiectelor. Cum vă explicaţi această dramă? – Neimplicarea primarilor în accesarea fondurilor europene îşi are cauza în apariţia unui flagel: teama de a nu greşi, tea­ma de verificare, de con­trol… Însă nu au de ce se te­me. Atâta timp cât ştii să dră­muieşti ba­nul pu­blic în fo­lo­sul co­mu­nităţii, nu au ce defecte să-ţi gă­seas­­că. E­vi­dent, cu­rajul es­te un atu al pri­marului. Altfel, de ce ai candidat? Să ştiţi că satis­fac­ţia multora dintre e­dili nu este statul de plată. Bucuria noastră este atunci când în urmă ră­mâne ceva… – La o festivitate recentă, aţi vorbit de noua orientare a administraţiei dvs.: „spre suflet”. Ce rol poate juca sufletul într-o primărie comunală? – Primarul nu are de făcut numai asfaltări sau introducere de apă şi canal. Mai este nevoie şi de hrană spirituală. El nu trebuie să stea numai pe câmp, cu ruleta, să împartă – cât mai este de împărţit – pământul. Pentru asta sunt angajaţi specialiştii. Primarul trebuie să fie un om al contactelor cu ceilalţi, un om al relaţiilor publice din comună, să se bucure alături de prieteni, să găsească soluţii pentru cei aflaţi în nevoie. De aceea, eu mi-am format un colectiv profesionist la „asistenţă socială”, căruia i-am cerut afecţiune pentru fiecare caz în parte, i-am cerut să lucreze cu sufletul. Am şi numit resortul respectiv „serviciul suflete” – pentru că îmi doresc ca edilii locali să lucreze din pasiune, şi nu din obligaţie. Şi administraţia locală se face cu oameni, şi pentru oameni. „La Prundeni, viaţa la ţară este ca la ţară… Oamenii îşi văd de treaba pământului” ION HORIA HORĂSCU – Localnici din Prundeni la Muzeul Naţional al Satului – Aţi renunţat la „căminul cultural” şi aţi în­fiinţat „Ateneul Sătesc”, singurul ateneu sătesc din ţară. Ce aţi avut cu bătrânul cămin cultural? – Câte cămine culturale din ţara asta stau să se prăbuşească sau stau cu lacătele pe uşă, iar uneori, se mai închiriază doar pentru o „chiolhana” sau pentru o nuntă, un botez sau un parastas? Noţiunea de cămin cul­tural nu mai face faţă necesităţilor actuale. Tine­retul s-a născut în epoca internetului, a televiziunilor, nu a filmelor cu banda de 16 mm, eventual cu un generator de curent electric…. Dar, în acelaşi timp, şi-a uitat de tradiţiile vechi din moşi-strămoşi. Cine să tezaurizeze toate aceste tradiţii? Ar trebui să mai fie un Dimitrie Gusti în fiecare localitate… Vă mai amin­tiţi de animatorii culturali? Cine îi mai pre­găteşte? Nimeni… Există într-o direcţie, pe la judeţ, câte un centru de conservare a tradiţiilor populare – cam pompos spus, nu? – dar acestea, din nefericire, nu pot cuprinde un întreg areal folcloric… Tot ce pot face este să organizeze uneori serbări ale localităţilor; în rest, nimic, nimic, nimic. Şi atunci, am luat asupra mea nebunia asta, de a înfiinţa acest unic Ateneu Să­tesc care, prin statut, are o problematică vastă. Im­por­tant este că activitatea sa este vie. Cu studii so­cio­logice, cu stagiuni permanente ale teatrelor pro­fe­sio­niste, cu spectacole folclorice, cu expoziţii de artă. Lu­nar, aici sunt organizate Colocviile Ateneului Să­tesc, cu lansări şi expoziţii de carte, cu dezbateri pe diferite aspecte din istorie, literatură, medicină. De câţiva ani, organizăm „Rotonda Plopilor Aprinşi” – o întâlnire de suflet a scriitorilor consacraţi şi înce­pă­tori. Aici organizăm întâlniri semestriale ale Uniunii Zia­riştilor Profesionişti (UZP). Tot aici s-a organizat sesiunea de comunicări ştiinţifice „Ştiinţă – Istorie – Intelligence”. Aşadar, altfel de cântări decât cele de pe vremea „Cântării României”… – În acest caz, ne putem întreba: vom mai avea ţărani la Prundeni peste 50 de ani? – Dacă ţăranul va fi ţăran şi peste 50 de ani? Da, va fi şi atunci, cum este şi acum, dar nu un ţăran aşa cum arăta el acum 50 de ani… el are în prezent altă educaţie, alte preocupări, alte concepţii decât ţăranul colectivist din 1970, spre exemplu. Astăzi, nu mai este Năiţă a lui Dinu Săraru, nici Moromete al lui Marin Preda. El este ţăranul cu acces la internet, care cultivă nu numai porumbul pentru mămăligă sau grâul pentru pâinea din vatră, ci învaţă şi se docu­mentează cum se cultivă goji sau paulownia, cum se cultivă ciupercile sau cum se cresc iepurii de casă sau găinile ecologice de rasă. Ce va fi peste alţi 50 de ani? Greu de spus. Cu ştiinţa, tehnologia şi cercetarea… vom avea probabil un nou „homo sapiens”, când vom gândi dincolo de câmpurile stratosferice… Când le­guma nu va mai fi legumă… când hrana va fi doar o pas­tilă… Şi, cu toate astea, la Prundeni, viaţa la ţară este deocamdată ca la ţară… Atât bătrânii, cât mai sunt, dar şi copiii lor îşi văd de treaba pământului, de cultivatul răsadurilor, de întreţinerea viţei de vie… Dar îşi fac timp să mai treacă şi pe la Ateneul Sătesc, pentru că aici sigur nu îşi vor pierde timpul…

 

Sursa : FORUMLA AS